Expediții ale nordicilor
Inițial, vikingii s-au așezat ca agricultori în regiunile de coastă. Mai târziu, folosind superioritatea lor în construirea corăbiilor și arta navigației, încep să practice pirateria de-a lungul coastelor mărilor, urcând și pe cursul unor fluvii, fiind numiți "vikingi" între anii 793 și 1066. Datorită îndrăznelii lor, vikingii erau adversari temuți, care prin acțiunile lor de pradă au răspândit teamă și panică în rândurile populațiilor băștinașe.
O explicaţie ar fi suprapopularea, însă mulţi istorici consideră că acest lucru s-ar putea aplica doar în cazul celor care trăiau în vestul Norvegiei, întrucât aici terenul arabil era limitat. În cartea The Oxford Illustrated History of the Vikings se spune: „Majoritatea vikingilor din primele generaţii căutau să acumuleze bogăţii, nu pământ“. Acest lucru este valabil îndeosebi în cazul regilor şi al căpeteniilor, care aveau nevoie de venituri mari pentru a rămâne la putere. Alţi vikingi au părăsit Scandinavia probabil pentru a scăpa de duşmăniile dintre familii şi de conflictele regionale.
O altă explicaţie ar fi că era ceva obişnuit ca bărbaţii vikingi bogaţi să aibă mai multe soţii. Ca urmare, ei aveau şi mulţi copii. Însă, de obicei, doar fiul întâi-născut primea moştenirea familiei, lăsându-i pe fraţii şi pe surorile lui mai mici să-şi poarte singuri de grijă. Potrivit cărţii The Birth of Europe, fiii dezmoşteniţi „se organizau într-o élite, un grup mare şi periculos de războinici, care erau obligaţi să se descurce singuri folosind orice mijloace, indiferent că aceasta însemna să cucerească teritorii în propria lor ţară sau să facă piraterie în afara graniţelor ei“.
Vikingii aveau mijlocul de transport potrivit pentru atacurile lor rapide: acea langskip („navă lungă“). Istoricii elogiază această corabie, spunând că este una dintre cele mai frumoase realizări pe plan tehnologic de la începutul evului mediu. Având un pescaj mic şi fiind propulsate de o velă sau de rame, aceste corăbii elegante au făcut din vikingi stăpânii tuturor mărilor, lacurilor şi râurilor din zonele controlate de ei.
O altă explicaţie ar fi că era ceva obişnuit ca bărbaţii vikingi bogaţi să aibă mai multe soţii. Ca urmare, ei aveau şi mulţi copii. Însă, de obicei, doar fiul întâi-născut primea moştenirea familiei, lăsându-i pe fraţii şi pe surorile lui mai mici să-şi poarte singuri de grijă. Potrivit cărţii The Birth of Europe, fiii dezmoşteniţi „se organizau într-o élite, un grup mare şi periculos de războinici, care erau obligaţi să se descurce singuri folosind orice mijloace, indiferent că aceasta însemna să cucerească teritorii în propria lor ţară sau să facă piraterie în afara graniţelor ei“.
Vikingii aveau mijlocul de transport potrivit pentru atacurile lor rapide: acea langskip („navă lungă“). Istoricii elogiază această corabie, spunând că este una dintre cele mai frumoase realizări pe plan tehnologic de la începutul evului mediu. Având un pescaj mic şi fiind propulsate de o velă sau de rame, aceste corăbii elegante au făcut din vikingi stăpânii tuturor mărilor, lacurilor şi râurilor din zonele controlate de ei.
Raidingul era o ocupație de dorit pentru un om tânăr, cu toate că pentru un om mai matur era de așteptat să se stabilească și să formeze o familie. Acest punct de vedere al raidingului este descris de Ketill pentru fiul său, Þorsteinn, în capitolul 2 din Vatnsdæla saga. Ketill nu a fost mulțumit de faptul că fiul său a luat nicio inițiativă în prinderea tâlharului din apropiere,care a ucis zeci de călători. Ketill a zis fiului său: „Comportamentul tinerilor de astăzi nu seamănă cu ceea ce era când eram tânăr.“ El a spus că statutul de oameni puternici este pentru a merge în raiduri, în scopul câștigării bogățiilor și renumelui . Ketill a încheiat prin a spune fiului său: „Ai ajuns acum la vârsta când ar fi mai potrivit pentru tine să te pui la încercare și să afli ce îți rezervă soarta.“
Raidingul creștea statutul unui om în societatea vikingă. Un raider de succes se întorcea acasă cu bogăție și faima, două dintre cele mai importante calitati necesare pentru a urca pe scara socială.
Raidingul a fost de multe ori o ocupație part-time. Capitolul 105 din saga Orkneyinga descrie obiceiurile de Sveinn Ásleifarson.Primăvara, el a supervizat plantarea de cereale la ferma lui de la Gáreksey. Când lucrarea a fost terminată, el a plecat în raidul Irlandei,însă a ajuns din nou la fermă, în timp pentru a colecta fânul și cerealele din mijlocul verii. Apoi,a plecat din nou raid până la sosirea iernii.
Prada mult dorită a vikingilor era ceva de valoare care a fost suficient de compact pentru a fi transportată în navele lor. Aceasta includea aur și argint, instrumente din fier și arme, precum și îmbrăcăminte și alimente.Toate animalele a fost capturate erau sacrificate la fața locului pentru a oferi o masă proaspătă raiderilor.O altă formă a bunurilor luate în raiduri erau oamenii,pentru a fi vânduți ca sclavi.
Raidingul creștea statutul unui om în societatea vikingă. Un raider de succes se întorcea acasă cu bogăție și faima, două dintre cele mai importante calitati necesare pentru a urca pe scara socială.
Raidingul a fost de multe ori o ocupație part-time. Capitolul 105 din saga Orkneyinga descrie obiceiurile de Sveinn Ásleifarson.Primăvara, el a supervizat plantarea de cereale la ferma lui de la Gáreksey. Când lucrarea a fost terminată, el a plecat în raidul Irlandei,însă a ajuns din nou la fermă, în timp pentru a colecta fânul și cerealele din mijlocul verii. Apoi,a plecat din nou raid până la sosirea iernii.
Prada mult dorită a vikingilor era ceva de valoare care a fost suficient de compact pentru a fi transportată în navele lor. Aceasta includea aur și argint, instrumente din fier și arme, precum și îmbrăcăminte și alimente.Toate animalele a fost capturate erau sacrificate la fața locului pentru a oferi o masă proaspătă raiderilor.O altă formă a bunurilor luate în raiduri erau oamenii,pentru a fi vânduți ca sclavi.
|
|
