La nord de Shetland sunt insulele Faeroe, o serie de 22 de insule dintre care 18 sunt încă nelocuite. Vikingii ajung aici în jurul anului 800, unde îi găsesc pe călugării irlandezi, care stabiliseră lăcaşuri în aceste locuri îndepărtate, în conformitate cu idealul de pelerinaj pentru penitenţă. Date fiind păşunile numeroase, turmele cu oi nu întârzie să apară. Dacă la început colonia vikingă nu are mari dimensiuni, în mai puţin de un secol se măreşte considerabil datorită disidenţilor din Norvegia lui Harald Finehair. Alătuir de exilaţii politici mai participau însă şi căutătorii de pământ, bogăţii şi aventură. Saga Faeroezilor, fără mare grad de istoricitate, îl glorifică îndeosebi pe Olaf Tryggvasson, care creştinează insulele. Treptat, ele ajung un punct de reper important între Norvegia şi Islanda.
Ţara Gheţurilor
Civilizaţia vikingă îşi atinge apogeul printre gheţarii Islandei, copilul care şi-a depăşit părintele continental, pentru că aici germanicii au putut să se dezvolte nestingheriţi de nimeni. Istoricii din antichitate pomenesc o insulă, la 6 zile depărare de Britannia, pe care o numesc Thule, capătul lumii. Din 775 omniprezenţii călugări irlandezi, numiţi papar de către vikingi, veneau aici vara. Tradiţia spune că vikingii au poposit aici pe la 860, o dată relativ târzie dată fiind proximitatea insulelor Faeroe. Cine a fost primul care a păşit aici? Landnamabokvorbeşte despre trei personaje:Naddod, Gardar şi Floki. Primii doi “strămoşi” laudă frumuseţile imobile şi bogăţia de peşte de aici, în vreme ce Floki Vilgerdarson nu este deloc impresionat, dar numele de Tara Gheţurilor pe care îl oferă insulei este cel ce a rămas. Poveştile despre întemeiere nu sunt ele însele importante, dar constituie un reper fundamental pentru generaţiile viitoare care vor crea mitologia originilor.
Din 870 până în 930 vin succesiv valuri de colonişti, care se stabilesc pe lângă fiordurile fertile şi câmpiile de pe coastă. Islanda devine rapid o aşezare vikingă independentă. Două surse din secolul al XII-lea descriu această colonizare:Ari Thorgilsson, părintele istoriografiei islandeze, scrie în 1125 Islendingabok, ajutat de mentorul său Hallr Thorarinsson, creştinat în 998 şi urmaş al coloniştilor. Celălalt izvor, Landnamabok, este mai mult un catalog al coloniştilor, inventariind 400 de personaje cu poveşti aferente. Şi ele sunt mai mult tradiţii decât istorii, spunându-ne că Ingolf Arnarson a fost primul colonist, care soseşte aici însoţit de fratele său Hjorleif, ucis de sclavii săi drept pedeapsă pentru că nu a sacrificat zeilor. Din poveste ne facem o idee despre procedeul colonizarii:zeii le arătau oamenilor unde să-şi ridice casa atunci când aruncau peste bord nişte piloni;oamenii veneau însoţiţi de familie;fiecare coloniste avea dreptul la un teritoriu pe care el şi oamenii lui îl trasau purtând o făclie.
Civilizaţia vikingă îşi atinge apogeul printre gheţarii Islandei, copilul care şi-a depăşit părintele continental, pentru că aici germanicii au putut să se dezvolte nestingheriţi de nimeni. Istoricii din antichitate pomenesc o insulă, la 6 zile depărare de Britannia, pe care o numesc Thule, capătul lumii. Din 775 omniprezenţii călugări irlandezi, numiţi papar de către vikingi, veneau aici vara. Tradiţia spune că vikingii au poposit aici pe la 860, o dată relativ târzie dată fiind proximitatea insulelor Faeroe. Cine a fost primul care a păşit aici? Landnamabokvorbeşte despre trei personaje:Naddod, Gardar şi Floki. Primii doi “strămoşi” laudă frumuseţile imobile şi bogăţia de peşte de aici, în vreme ce Floki Vilgerdarson nu este deloc impresionat, dar numele de Tara Gheţurilor pe care îl oferă insulei este cel ce a rămas. Poveştile despre întemeiere nu sunt ele însele importante, dar constituie un reper fundamental pentru generaţiile viitoare care vor crea mitologia originilor.
Din 870 până în 930 vin succesiv valuri de colonişti, care se stabilesc pe lângă fiordurile fertile şi câmpiile de pe coastă. Islanda devine rapid o aşezare vikingă independentă. Două surse din secolul al XII-lea descriu această colonizare:Ari Thorgilsson, părintele istoriografiei islandeze, scrie în 1125 Islendingabok, ajutat de mentorul său Hallr Thorarinsson, creştinat în 998 şi urmaş al coloniştilor. Celălalt izvor, Landnamabok, este mai mult un catalog al coloniştilor, inventariind 400 de personaje cu poveşti aferente. Şi ele sunt mai mult tradiţii decât istorii, spunându-ne că Ingolf Arnarson a fost primul colonist, care soseşte aici însoţit de fratele său Hjorleif, ucis de sclavii săi drept pedeapsă pentru că nu a sacrificat zeilor. Din poveste ne facem o idee despre procedeul colonizarii:zeii le arătau oamenilor unde să-şi ridice casa atunci când aruncau peste bord nişte piloni;oamenii veneau însoţiţi de familie;fiecare coloniste avea dreptul la un teritoriu pe care el şi oamenii lui îl trasau purtând o făclie.
Ţara Verde
Colonia din Groenlanda, deşi micuţă, la capătul lumii, este dovada incredibilei capacităţi de explorare şi adaptare a întreprinzătorilor nordici. Spre deosebire de Faeroe şi Islanda unde vikingii au mai întâlnit câte un călugăr irlandez, în Groenlanda au găsit pustiul. În surse primul contact cu insula este datat undeva la 900, şi tot o furtună trimite acolo o corabie, cea a lui Gunnbjorn care se îndrepta spre Islanda şi zăreşte o întindere vastă spre vest. Pornind de la saga, câteva insuliţe ajung să îi poarte numele. Colonizarea Groenlandei se leagă de numele lui Eric cel Roşu, o figură cât de poate de istorică. Arheologii au descoperit de altfel casa lui, biserica soţiei sale şi mormintele familiei.
Familiile care trăiau aici se bazau în principiu pe creşterea oilor şi vitelor, dar aveau la dispoziţie şi o mare cantitate de peşte, precum şi vânat (foci, morse, urşi). Cât de departe s-au dus vikingii? O piatră cu inscripţii runice de la începutul secolului al XIV-lea s-a găsit la o latitudine de 73°N, iar unii vikingi au navigat chiar mai departe, până la Golful Melville.
Din motive cu totul misterioase, aşezarea groenlandeză dispare la 1500. Cea mai bună explicaţie se rezumă momentan la un amestec de moficări climatice şi politice. În 1261 teritoriul până atunci independent trece sub autoritatea regelui norvegian, care impune unele restricţii comerciale. Cum localnicii se bazau pe exeportul de lână, piei, fildeş, şi pe importul de lemn, fier şi grâne, condiţiile de viaţă trebuie să se fi înrăutăţit. Şi totuşi, Groenlanda nu depindea economic de comerţul cu Norvegia, pentru că din multe puncte de vedere era autosuficientă. Carenţa cea mai mare, cea de lemn, se suplinea nu neapărat prin material din Norvegia, pentru că se găsea şi mai aproape, în Markland (Labrador).
Clima s-ar putea să fi jucat un rol mai important, pentru că saga ne spun că în secolul al XIII-lea temperaturile apei au scăzut şi gheţurile s-au extins spre sud. Odată cu gheţurile din nord au coborât şi eschimoşii, cu care groenlandezii au conflicte la mijlocul secolului al XIV-lea. În 1492 papa Alexandru al VI-lea scrie că nu mai trăieşte nimeni acolo. Cel mai vestic avanpost al creştinătăţii dispăruse brusc, iar papa îi scrie epitaful exact în anul când Columb descoperea Lumea Nouă. O redescoperea de fapt, căci vikingii nu şi-au oprit aventura în Groenlanda.
Colonia din Groenlanda, deşi micuţă, la capătul lumii, este dovada incredibilei capacităţi de explorare şi adaptare a întreprinzătorilor nordici. Spre deosebire de Faeroe şi Islanda unde vikingii au mai întâlnit câte un călugăr irlandez, în Groenlanda au găsit pustiul. În surse primul contact cu insula este datat undeva la 900, şi tot o furtună trimite acolo o corabie, cea a lui Gunnbjorn care se îndrepta spre Islanda şi zăreşte o întindere vastă spre vest. Pornind de la saga, câteva insuliţe ajung să îi poarte numele. Colonizarea Groenlandei se leagă de numele lui Eric cel Roşu, o figură cât de poate de istorică. Arheologii au descoperit de altfel casa lui, biserica soţiei sale şi mormintele familiei.
Familiile care trăiau aici se bazau în principiu pe creşterea oilor şi vitelor, dar aveau la dispoziţie şi o mare cantitate de peşte, precum şi vânat (foci, morse, urşi). Cât de departe s-au dus vikingii? O piatră cu inscripţii runice de la începutul secolului al XIV-lea s-a găsit la o latitudine de 73°N, iar unii vikingi au navigat chiar mai departe, până la Golful Melville.
Din motive cu totul misterioase, aşezarea groenlandeză dispare la 1500. Cea mai bună explicaţie se rezumă momentan la un amestec de moficări climatice şi politice. În 1261 teritoriul până atunci independent trece sub autoritatea regelui norvegian, care impune unele restricţii comerciale. Cum localnicii se bazau pe exeportul de lână, piei, fildeş, şi pe importul de lemn, fier şi grâne, condiţiile de viaţă trebuie să se fi înrăutăţit. Şi totuşi, Groenlanda nu depindea economic de comerţul cu Norvegia, pentru că din multe puncte de vedere era autosuficientă. Carenţa cea mai mare, cea de lemn, se suplinea nu neapărat prin material din Norvegia, pentru că se găsea şi mai aproape, în Markland (Labrador).
Clima s-ar putea să fi jucat un rol mai important, pentru că saga ne spun că în secolul al XIII-lea temperaturile apei au scăzut şi gheţurile s-au extins spre sud. Odată cu gheţurile din nord au coborât şi eschimoşii, cu care groenlandezii au conflicte la mijlocul secolului al XIV-lea. În 1492 papa Alexandru al VI-lea scrie că nu mai trăieşte nimeni acolo. Cel mai vestic avanpost al creştinătăţii dispăruse brusc, iar papa îi scrie epitaful exact în anul când Columb descoperea Lumea Nouă. O redescoperea de fapt, căci vikingii nu şi-au oprit aventura în Groenlanda.
America de Nord
Aproape 500 de ani înainte de nașterea lui Christopher Columb, o bandă de marinari europeni și-au părăsit patria lor în căutarea unei lumi noi. După ce traversează ape necunoscute ale Oceanului Atlantic, nordicii la bordul navei de lemn au găsit un nou teren, a aruncat ancora și au mers la țărm. Cu o jumătate de mileniu înainte de Columb , acele picioare de viking ar fi fost primele din Europa care au atins vreodată America de Nord .Exploarerea a fost o afacere de familie pentru liderul expediției, Leif Eriksson .Tatăl său, Erik cel Roșu, a fondat prima reglementare europeană a Groenlandei după ce a fost expulzat din Islanda în jurul valorii de 985 pentru uciderea unui vecin.Legendele islandeze numite saga relatează faptele lui Eriksson în Lumea nouă în jurul anului 1000. Aceste povești nordice au fost răspândite prin cuvânt,înainte de a fi înregistrate în secolele 12 și 13. După traversarea Atlanticului, vikingii întâlnesc un teren stâncos, arid -în prezentCanada. Eriksson a conferit țării un nume la fel de plictisitor -Helluland. Vikingii au petrecut întreaga iarnă,beneficiind de vreme mai blândă în comparație cu cea din patria lor. Ei au explorat regiunea înconjurătoare care abunda în pajiști luxuriante, râuri pline de somon și struguri sălbatici,așa că Eriksson a numit regiunea Vinland (Wineland) .După ce petrece iarna în Vinland, Eriksson și echipajul său navighează acasă în Groenlanda maturată de vânt,cu struguri din belșug . Eriksson, care îl va urma la tron pe Erik cel Roșu drep conducător al Groenlandei, nu se mai întoarce în America de Nord.Alți vikingi însă au continuat să navigheze spre vest până la Vinland timp de cel puțin un deceniu.
